Eram în podul casei.O mică rază a soarelui încerca să intre în odaia întunecată printr-o crăpătură din perete.Îmi plăcea locul acela deoarece îmi amintea de bunica.Ce dor îmi e de ea!Câteodată stau si mă gândesc la toate amintirile plăcute cu dânsa și unj zâmbet îmi apare pe față.
Văzusem toate lucrurile din pod.Până și numarul pânzelor de paianjen îl știam.Dar observ ceva în colțul camerei.Era o ladă veche și prafuită care părea că ascunde cele mai ascunse secrete ale persoanei ce o deținea.M-am apropiat de ea și am deschis-o.Acolo erau un jurnal si câteva rochii fine de mătase.Am luat prima dată jurnalul.Știam că fusese al bunicii dupa scrisul ingrijit de pe prima pagină.Avea paginile uzate,iar pe câteva dintre ele erau stropi de cafea ce facuseră ca acestea să se îngălbenească.
Am stat acolo toata dupa-amiaza citind fiecare cunintel al jurnalului si brobând minunatele rochii.Dintr-o dată o lacrimă imi cade pe obrazul rece și un gând îmi veni în minte:”De ce murise șsa devreme? Mai avea atâtea amintiri pe care nu mi le spusese niciodată.” Însă mi-am amintit de ce zicea dânsa mereu:”Să stai mereu cu fruntea sus oricât de grea ar fi viața”.
Am mai rămas puțin, apoi am plecat jos împreuna cu amintirile bunicii.Am mers încet lăsând doar scârțâitul ușii in urma mea.
